Cum pot vedea doi ochi căprui simplitatea unei zile și cât de mult înseamnă să fii înconjurat de oameni faini. Concertul lui Bon Jovi din 10 iulie.
Mâini înzestrate
Film, carte, realitate. Este vorba despre povestea unui om la fel la ca noi, cu grijile și problemele lui cotidiene. Un foarte bun exemplu de motivare și determinare.
Dealul mănăstirii Galata
Galata este una dintre cele 7 coline ale Iașiului, unde aici pe deal,veghează de mai bine de 400 de ani asupra orașului, ctitoria lui Petru Șchiopu.
Moment de sinceritate feminină
Un amalgam de sentimente, frustrări și păreri personale ale unei tipe de 23 din societatea românească.
The Gods Must Been Crazy
O familie de boşimani descoperă pentru prima dată tehnologia sub forma unei sticle de Coca+Cola.
Îmi eram datoare cu acest post. Înainte de toate, luaţi în considerare că de pe această pagină îşi iau zborul multe păsărele şi altele nu şi-au părăsit încă cuibul, ceea ce înseamnă că ceea ce va urma, nu intenţionează a jigni pe cineva.
Motorul meu de urmărire al traficului pe blog îmi sugerează cine (adică de pe unde e respectivul) şi în ce circumstanțe a ajuns cu vizita la mine. E foarte amuzant cum ajung să dea unii de blogul meu. Zic, să ne delectăm.
Doarme unde in iasi – în mijlocul intersecţiei am văzut eu pe cineva dormind astăzi când semaforul era pe verde. Dar se mai întâmplă să te opresti fix în mijlocul intersectiei şi să te întrebi pe unde să o iei
Tin in mana – esti un norocos dacă ţii ce mă gândesc eu că ţii ;)
Groapa din tg.cucu – nu mai e groapă de mult, e crater
Mariana ichim – prezent!!!!
The gods must be crazy istorie economica – eşti sigur că zeii ştiu economie???
Lucrari tg cucu 2011 – au fost şi-n 2010
As vrea sa raman copil pentru totdeauna! As vrea sa ma joc , sa alerg desculta, sa construiesc castele de nisip , is a prind fluturi sa-mi pun cirese la – mda şi eu mă întreb ce căutai la mine pe blog, ultima dată când am verificat nu dădeam doze de iluzionism???!!
“traian basescu” satanic abuser – au zis-o şi alţii, sub diverse forme
Fete bune fete rele versuri – rasa manelistă nu are ce căuta la mine pe blog. Îmi cer scuze pentru eventualele neplăceri cauzate retinei.
de ce barbatii nu asculta si femeile nu stiu sa se uite pe harta. – mă întrebam şi eu cândva, până mi-am dat seama că e utopic.
Se tin de mana – ţi-e ciudă???
Poze cu indragostiti care se tin de mana – mă, da’ ţie chiar ţi-e ciudă??!!
Fa-o pe prostul – he, he, da da ştiu … şi eu o fac
Imagini triste de singuratate – eşti sigur sigur că singurătatea nu-i veselă? Zic şi eu aşșa ….
Ichim e prost – Ce să vorbim, bine că eşti tu capabil
Ma mandresc ca am cu cine – ferice de tine
De ce nu se accepta oamenii – te-ai gândit că poatesuntem prea mulţi şi având fundul mare nu mai încăpem unul de altul?!
Evadare din romania socialista – când, cum, unde, cu cine, la ce oră? Vreau şi euuuu!!!!
Ce lucruri fac indragostitii – e secret. Nu se spune-n public.
Imi vine sa te-njur de dumnezeu - niciodată să nu fie pe faţă, crede-mă!
barbatii sunt incapabili de progres – aici am mari dubii, te refereai la bărbaţi sau la cocalari?
Cum apar copii – ia un manual de anatomie, iţi explică de toate
Aveam o vreme când
îmi analizam stările. Probabil aveam prea mult timp liber. Ori poate că-mi păsa
de mine. De o vreme, nu mi le mai analizez. Nu-mi mai pasă de multe lucruri.
Nu-mi pasă că am ochii roșii, că somnul nu reușește să-mi îndepărteze oboseala,
că vorbesc calm și primesc vorbe răspicate, nu-mi pasă prea mult nici când eu
fac complimente și primesc în loc răutăcisme, că am devenit comodă. Din
nefericre pentru eul meu, nu e starea care mă caracterizează. Am fost mereu o
plângăcioasă, aveam mereu nevoie de încurajări cu cât mai multe și mai dese cu
atât mai bine, îmi plăcea chiar să fiu compătimită. De asemenea, mă știam ca fiind o
persoană energică, somnul nefiind problema cea mai strigentă, ceva machiaj și eram ok. De o
vreme am început să mă plâng mai puțin, să fiu apatică, să par relaxată când de
fapt sunt nervoasă, să fiu veselă când mi-ar veni să urlu, și să nu uit, să fiu
indolentă. Încă nu am ajuns la performanța de a încuraja pe altul. Nici cu mine
nu mă descurc prea bine. Și de o vreme, nu găsesc motivare .. în nimic.
Când sunt într-o
astfel de stare, de analizare a stărilor, stau în amorțeală și încerc să
înțeleg de unde îmi vin lacrimile. De ce nu le pot opri atunci când mă enervez,
de ce când mă gândesc la un “ceva” îmi vine să plâng și mai tare. Plâng din orice, plâng la orice
și nu știu să răspund la întrebarea de ce plâng. Asta-mi pasă. Îmi pasă că nu
am răspuns la întrebările mele, nu-mi pasă că n-am răspuns la întrebările
altora, dar la ale mele mă întristez. Când mă întristez mă închid în mine, sunt
mută.
Acum mi-am amintit de o dorință mai veche de-a mea. De a fi
în două locuri deodată. Nu-i așa că ar fi mișto? Până una alta, poate reușesc
să-mi îndeplinesc o altă dorință, să ajung pe vârful unui munte și să mă simt
un om mare și puternic.
Din seria mărunt
cât bobul de orez, vorbim azi despre chinezul hominis. Ei, turbulentul
ăsta a mai făcut o năstrușnicie. Vă atenționez că nu trebuie citit postul dacă vă știți cu
inima-n gât la privitu-n jos (a nu se înțelege: privit în josul decolteului).
La vreo 1430 metri
înălțime chinezul nostru face-un pod. Mare, lung, frumos, cristalin cu încă
vreo 10 adjective temă pentru acasă. Te gândești că-i folosește pentru a
fluidiza traficul, că poate-i intens circulată zona aia ... de corbi. Ce-i drept e că
podul ăla e pentru oameni. Doar că-i de sticlă și aici vine partea cu uitatu-n
jos. În mod normal, când te uiți în jos stând pe mijlocul podului, îți vezi
picioarele. Ei bine, când stai pe podul ăsta aș putea să bag mâna-n foc că
numai la picioare nu te uiți.
Dar, să las
imaginile să grăiască pentru podul cu nr.1 .
Cică are doar vreo 60metri lungime, îți cam trebuie încălțări sigure (fără pantofi cu platformă), ai o vedere superbă către parcul natural Tianmen (printre picioare și nu numai) și cel mai sigur îți mai trebuie și niște pastile.
Podul cu numărul doi, dar nu cel din urmă, este la fel de ingenios în a testa calitatea inimii. Pod pietonal, din sticlă, îl poți traversa semi-liniștit, într-o după-amiază plăcută deoacere priveliștea e superbă.
Acum mă întreb: cu ce-or spăla ca să rămână curată sticla?
Pe principiul "noi ne facem ca muncim ei se fac ca ne platesc" va anunt ca vom da prin gropi pana la primavara. De ce? Pai e simplu. Anul asta, edilul Nechita a inceput o urmarire ca-n filme, de modernizare, in mai toate zonele centrale dar si-n alte cartiere ale orasului , zone care aparent intra in conservare pana la primavara din cauza frigului. Ma abtin cu greu sa nu fiu rautacioasa, de aceea va insirui o mica lista, cu buline la inceput de rand, a zonelor in constructie. Enjoy!
pasaj subteran in zona Halei Centrale (deadline-ul a expirat)
lucrari de modernizare la baza de agrement Ciric (deadline august 2012)
lucrari de modernizare trotuare si carosabil pe Aleea Sadoveanu, Sararie, aleea Ghica Voda, Sfantul Lazar, in zona sala Sporturilor, strada Muzicescu, in cartierul Dacia
lucrari ale Apavital SA in fata la Academia Romana
lucrari de constructie pe terenul liber din Targu Cucu
modernizare linii de tramvai pe bdul Anastasie Panu si bdul Carol I, intersectia de la Hotel Europa
sa nu uit de neadormitul Palas (deadline aprilie 2012)
sa nu uit nici de neadormitele gropi din Tudor Vladimirescu sau Tatarasi, Cug, Nicolina sau chiar de pe prospata sosea refacuta din Alexandru, unde gropile de pe sinele de tramvai sunt pana la glezne ... si pot sa mai continui.
Totusi e bine ca am ramas mai putini. Orasul mai are doar vreo 297541 umbre care umbla slobode, nestingherite si neprihanite, vorba unui ilustru.
Pe blogul meu, de-a lungul timpului ai citit diverse chestii: frustrari, neintelegeri, bucurie, copilarii, chestiute banale, nonsensuri si cate si mai cate. Ce-mi tuna si-mi aduna aici au fost declarate. Si am momente, cand vin si deschid blogul si imi amintesc de mine. Ba chiar rad de mine insami. Ma consider copila. Imi gasesc greseli de scriere (nu mai zic ca altii imi gasesc bug-uri si nu fac nimic sa le corectez). E interesant cum se face ca imbatranind uit ce-am fost acum o vara sau acum doo veri, aproape ca nu constientizez cat ma schimb de la an la an. In concluzie, e util un blog.
Totusi, n-ai citit de mult despre desenul colorat din viata mea ca mai aminteam, metaforic, despre subiectul asta. De ce? Pentru ca n-aveam creioane colorate ca sa fac un desen frumos.
Vara asta am gasit o pereche :). Am reusit astfel, sa trag unele din cele mai frumoase linii din viata, sa pictez cele mai frumoase amintiri, sa scriu cele mai frumoase ganduri, sa-mi schimb tabloul de zi cu zi cel tineam atarnat chezis pe perete.
Nu stiu daca zambetul meu de afisat e altul, daca cei care vin in contact cu mine vad schimbarile produse (nu ca ar conta prea mult) dar, in mine zace un zambet continuu. Si e misto rau de tot cand porti in gand, in suflet, in umbra, in pasii marunti, in ochii mari caprui, pe buze, pe chip, in palma-mi mica, la brate un ... suflet de om frumos care te suporta cu cele mai tampite idei si cu cele mai idioate ganduri.
Cu alte cuvinte, sunt foarte fericita si cu aroganta pot spune ca-s mandra de cata culoare si frumusete am putut sa punem in acest tablou, intr-un timp relativ scurt.
Daca ti s-a mai zis, ti-o repet si eu. Accepta oamenii asa cum sunt!
Sunt constienta ca acest lucru il stiai si tu, ba chiar faceai execitii de acceptare, totusi nici mie nici tie nu ne prea iese. Am constientizat (e mare lucru) ca atitudinea este cea care are semnificatie in relatia cu o alta persoana. Intotdeauna e asa! Cum interpretez, adica ce cred eu ca se intampla, sta la baza reactiei mele in respectiva situatie. De aceea, imi repet ca trebuie sa invat sa-l respect si pe cel mai enervant si gugu om (e utopic inca) si sa accept ca oamenii pot fi diferiti fata de mine.
Tulburul ochilor tăi îmi săgeată inima, deoarece sunt singurul vinovat al acestei furtuni. Drept urmare, o lacrimă îşi găseşte cale spre bărbie. Aproape involuntară, oarecum eliberată din căpruiul ochilor tăi. Şi mi-am dat seama că nu ştiu cum se simte o lacrimă când o săruţi, atunci când îţi ajunge pe buze şi moare în roşeaţa lor. Şi precum ştii, nu există stropi amari, dincolo de sărut.
În antiteză, îmi săgeată fragmente ale zâmbetului tău. Sunt aproape sigur că nu-şi mai aminteşte că e iubit de mine, tocmai de mine. Nu vei şti vreodată, dar eşti cuvântul cel mai de neuitat, pentru că ai sfârşit în mine .. pentru că te aştept.
Și aş muri, așa precum o lacrimă, pe bărbia ta ... pentru că număr timp, timp pentru tine.
Mon cheri, era de datoria mea să-ți povestesc ziua de duminică, 10 iulie. Crede-mă, va intra în istorie! Și chiar nu fac mișto, intră în istoria realizărilor mele. Ei bine, ziua nu numai că a fost încinsă ca un cuptor de pâine, ci a fost cadoul meu ideal de după ziua mea!!! Dar în fond, totul ține de amintiri și de cum le voi păstra de alaltăieri, încolo.
Plecarea din Iași c-un accelerat supra aglomerat și supra încălzit la clasa a2a, călătorie de vreo 2 ore stat în picioare la clasa 1 unde funcționa aerul condiționat a fost doar începutul a ce urma să fie. În gara de Nord, aglomerație mare frate, noroc că știu să mă car singură, că de nu mă pierdeam în lumea aia (sunt doar ironică). Bineînteles, o aveam și pe Dorina, ulterior și pe Adrian care a fost luat prin surprindere de viteza cu care a gonit acceleratul, venind cu 10minute mai devreme.
După un tur de forță rapid prin Parcul Izvor, am zis că Cișmigiul e de noi, răcoare, rațe bălăcindu-se în apă, bănci la discreție. Ce mai, trai și o viață ! Am făcut planul ș-am plecat hai-hui. Noi trei ! P’unde ? Păi, p’unde s-a putut. Apoi, iarăși am fugit în Cișmigiu să luăm prânzul de ora 5 la iarbă verde, cu porumbeii și alți 2 oameni mișto.
După cum ai înțeles, am făcut pasiune pentru Cișmigiu, mai ales, că-n copacii ăia cresc frate, sticle .. pline, adică care au conținut sigilat, dar Gabi știe mult mai bine despre ce vorbesc, că a stat c-o jale știind că e posibil ca lichidul interzis să fie cules de alții, inainte de vreme.
Două-trei poze, multe glume, alte poze, iarăși glume, doar doar s-o mai domoli canicula ș-om putea purcede spre locul cu pricina. Și pe la un 6 și ceva, sătui de atâta haz, ne-am ridicat cu eleganță fizicul, ș-am luat-o la pas spre Normal Circle. Așa scrie pe bilet, nu-s eu vinovată. Bineînțeles, glumele au continuat și pe drum, adică nu s-a abținut nimeni de la obiceiul ăsta.
Ce-am găsit când am ajuns acolo ? Păi, voi știți povestea Scufiței Roșii?? Hai să v-o spun eu, p’scurt. De ce-s bunico asa mulți oameni? Ca să se poată cânta mai bine! De ce-i casa aia așa de mare? Că-i a poporului! Ei , seria lui « de ce » am descoperit-o pe la 2 ani, frate-miu știe cel mai bine și vreau să rămână experiența lui, deci povestea Scufiței se sfârșește odată intrați în perimetrul din fața scenei.
Cald, nu tu șapcă, nu tu coif, lume puzderie, noi cinci, unii mai voinici decât alții. Și bate de ora 20, când încep chiuturi, aplauze, ce mai.. să te ia cu leșin, că pe scena urcau remarcabilii Bon Jovi și Dorina nu era nicăieri. Numai ea știe ce stres a tras că nu ne găsea și deja se gândea că ne-om întâlni la trenul de ora 6, dar cu ce, că avea doar un pahar de apă, de 5 lei și hainele de pe dânsa?? Nu tu telefon, nu tu bani, nimic !
Starea de frenezie a ăstora ca mine, dezinteresați și de căldură, a continuat vreo 3 ore în capăt. Ce să mai, s-a țipat, am rămas fără voce, am aplaudat, am dat cu capul, am spart cu capul (idei !), am cântat, am sărit, am dansat, am fost la unison vocea din fața scenei. Am fost cu toții, cei 55000, niște oameni mișto rău de tot! Ăia 4 de pe scenă, au fost cireașa de pe tort, dădeai în diabet instant dacă nu-i ajutam și noi, restul, ăia 55 de mii.
Și ca să nu credeți că vorbesc din cărți, uite ce-am făcut la Twist and shout:
Nici nu cred că a funcționat cum trebuie ceasul, că parcă abia începuseră să cânte gagii ăia, când s-a și terminat. Abia ne încălzisem și noi, de data asta nu din cauza soarelui ci de adrenalină și entuziasm că a și trebuit să ne luăm de mânuță și să plecăm din nou spre Cișmigiu. Adevărul e că istoriei nu-i trebuie mult să fie scrisă. Cam așa e și la concertul lui Bon Jovi, prea multe cuvinte ar putea fi insuficiente pentru ce a fost acolo.
Și cum ne țineam noi de mânuță, l-am sunat repejor pe Vlad, pe care nu-l puteam priva de ocazia de a ne revedea și mai ales de berea aia nefiltrată de care-mi vorbise. Aranjamentele de întâlnire au fost mai greu de stabilit, având în vedere că trebuia să ridicăm pachetul din pomul oprit. Pomul îl știa doar pe Gabi sau Gabi știa pomul, ideea e că Gabi nu era, așa ca am stat cuminței, fiecare pe câte o bancă și l-am așteptat pe omul zilei, omul cu isprava.
Despărțirea a fost dulce, ne-am făcut promisiuni, ne-am despărțit oameni buni și ne păstrăm în amintire.
Întâlnirea cu Vlad, cel puțin pentru mine a fost inopinantă. Mult mai diferită decât prima. Știm noi de ce :). Nu știam de unde să-l iau, că era destul de aglomerat în zona de întâlnire. Dar băiatul mă văzuse, era vesel și frumos. Mi-a mai arătat o bucățică din București ș-am mers repejor la o terasa super șmecheră. Am râs, am făcut glume, am mai povestit și timpul iarăși a trecut prea repede. Noi două aveam ceasuri întregi la dispoziție, dar oamenii normali în ziua aia aveau servici și trebuiau să prindă și câteva ore de somn. Berea aia nefiltrată mi-a arătat mai bine culorile nopții, dar cu mult mai bine mi-a vorbit în gară. Îți spun îndată cum.
Ce să zic, a trebuit să plecăm și de pe terasa aia, Vlad a cam fost nevoit să ne lase la un tren și să se asigure că rămânem în condiții optime de așteptare. Și de data asta, despărțirea a fost dulce, ne-am despărțit oameni frumoși și cel puțin din partea mea apărea regretul că plec. Căci știam că aici se sfârșește povestea.
Ar trebui să-ți povestesc despre blonda aia nefiltrată care începuse să-mi vorbească. Am mai zis vorba asta, chiar în seara cu pricina, că blondele-s înșelătoare, căci mi-a vorbit așa de dulce, că m-a și luat cu somn, vreo oră și ceva și pot să jur c-am și visat. Din nou, Dorina știe mai multe decât mine ce s-a întâmplat în timpul cât dormeam pe peronul gării. La 5.30, când ne-am urcat în tren, s-a terminat povestea. Iar eu aici, în momentul acesta, îmi închei de scris istoria unei zile de 10, unei zile care a fost de 10. Cu oameni de nota 10. Unui concert de nota 10. Și pentru tot ce s-a zis, rămân în istorie: Dorina colega mea nebună care sper să mă mai convingă să merg la concerte, Adrian ăla micu’ și simpatic, Gabi botanistul și a lui soție remarcabil de frumoasă, Cristina, Vlad un om frumos și interesant, Lucian și eu care am zis povestea.
Vă doresc tuturor experiențe la fel de frumoase, amintiri vii și oportunitatea de a întâlni oameni de lume!
"Mereu am spus, că poţi face tot ce fac ceilalţi. Doar că tu o poţi face mai bine. "
De ce este nevoie atunci când crezi că nu vei reuşi niciodată să termini ce-ai început? Atunci când îţi spun alţii că nu poţi ori, mai grav, când îţi spui singur acest lucru? Trebuie să crezi în Dumnezeu, să ai un talisman, să ştii o vrajă? Sau să ai o motivaţie puternică bazată pe determinare?
Până azi nu am ştiut cine este Ben Carson. Tot până azi, nu am ştiut că Gifted Hands este de fapt, o adaptare după o poveste reală. Şi n-am ştiut nici despre cele 3 cărţi ale sale. Când eram copii ne căutam eroi în diverse personaje de desen animat, în cărţi, în bunici, în fratele mai mare sau în părinţi. Dar adevărul e că noi suntem eroii fiecărei zile. Ne trezim eroi şi adormim eroi.
Cuvintele citate mai sus le-am regăsit în film. Sunt cuvintele unei mame. Nu e prima dată când consider că mama e o fiinţă unică, cu însuşiri divine. Acele cuvinte au sădit în inima unui băieţel puterea de a alege. Apoi cuvintele au crescut şi au scris o poveste. Povestea unui succes. Acele cuvinte, spuse de o mamă către fiul ei, au făcut din Ben Carson, primul medic neurochirurg care a separat în 1987, o pereche de gemeni siamezi uniţi în partea superioară a capului. Acele cuvinte, au dat şansa unei noi vieţi unor copii condamnaţi.
Iată ce poate face o mamă şi un copil!
Recomandarea mea e să urmăriţi filmul şi apoi episodul din Conversation from Penn state găsit aici.
P.s. Bogdan, iată ce zice tipul ăsta într-un interviu: "Au fost obstacole în ceea ce am făcut? Desigur! Au fost oameni care mi-au spus că nu pot face ceva anume?Desigur că au fost! I-am ascultat? Desigur că nu!" Ce zici?
Pentru prima oară vede lumina paginii word, pentru prima dată suferă publicare şi pentru prima oară va fi accesibilă publicului larg. Doamnelor şi doamnelor .. my wish list!!!!
Poare am părut ironică, dar în mai puţin de o lună, prind un an de experienţă ... în plus:D. Şi negreşit, au apărut şi întrebările de genul "ce-ţi doreşti, te-ai gândit la ceva anume, ţi-ar plăcea cutare lucru, un eveniment precum acesta trebuie sărbătorit întocmai şi eţetera, eţetera, eţetera ..." am zis să o scurtez cum de obicei fac. Nu mă-nţelegeţi greşit, sunt foarte fericită că au remarcat mai mulţi că-ntineresc şi că sunt a lor.
Aşadar, cu mai puţine cuvinte, aş vrea, fără ordine de preferinţă:
1. un breloc pentru cheia maşinii (btw, am un polo 1.4, băieţii ştiu ce s-ar potrivi); - până în 20lei.
2. cărţile lui Ion Mitican, Închisoarea noastră cea de toate zilele, în 5 volume - din care citite, doar 2 (pe unele le-am găsit la Humanitas, iar pe toate le-am găsit în diverse anticare online) - ar putea să ajungă la 30lei/buc aici
3. husă pentru aparat foto sony hx1, dimensiunile lui (DxHxW) sunt: 91.8x1.8x114.5 - 70lei;
4. card reader (neapărat să citească memory stick produo) - 70 lei aici 87lei aici
6. cercei, modelul c33 sau c36 sau c29 - câte 10lei/buc
7. un pui de iepure (căţel mi-am găsit)
8. carcasă nokia 2730c neagră (am spart ecranul azi 7iunie a.c.) - 42lei
9. vreau câte un sugar cubes de la toți cei care îmi vor citi postul. Promit că același lucru îl voi face și eu la rându-mi. (Sugar cubes este o mică bucățică de hârtie, ori atât de mare cât vă lasă inima, pe care oricine poate să-și scrie impresia despre respectivul, adică despre mine. Bilețelul poate fi anonim sau semnat, e în funcție de preferință, se înmânează musai cu o îmbrățișare și se introduce în buzunarul din spate al destinatarului, adică al meu)
10. revin cu update pentru numărul 10, încă nu știu la ce număr mă voi opri. În orice caz, încerc să vă dau cele mai la îndemână idei de cadouri pentru prietenii voștri.
p.s. pentru revendicare lăsaţi un comment, nu de alta, dar parcă n-aş avea nevoie de mai multe bucăţi din fiecare.
Hai să ne găsim veseli, oameni frumoşi şi aceiaşi prieteni în fiecare zi.
O familie de boșimani (engl. bushmen) care trăiesc în deșertul Kalahari, descoperă tehnologia sub forma unei sticle de Coca-Cola.
Cum poate un „nu” să însemne de fapt un ”da”, cum facocerul nu suportă focul și-l stinge cu picioarele, cum de fapt societatea și noi oamenii cosmopoliți suntem mult mai înapoiați și total dependenți de mașinăriile noastre ... despre mândrie, prietenie, familie, supraviețuire într-o lecție de viață în 5 episoade.
Filmul spune povestea unei societăți unde nu există nici noțiunea și nici cuvântul ”rău” sau ”bine” . Unde acei oameni sunt de fapt mai oameni decât noi, pentru că adevaratele valori nu se măsoară în bancnote, pentru că au respect față de mediul în care trăiesc și nu-l distrug și pentru că sunt un mic popor care crede că sunt binecuvântați pe pământul în care trăiesc. Impresionant!
Vizionare plăcută!
"În termeni simpli, femeile sunt mari oratoare, bărbații nu. Nu este un șoc. Din cele 42000 de gesturi, expresii și mișcări, dacă le adunați, aveți 20, 25000 de semne comunicative pe zi ce ies de la o femeie tipică, fără efort. Bărbatul tipic rostește de la 7 la 10000 pe zi. Diferența se observă la masa de seară pentru că el a terminat cele 10000."
Urcând strada pe lângă Catedrala Catolică și Belvedere, urci și dealul Galatei. Ieșean fiind, poate nu acorzi atenție faptului că te afli pe una dintre cele 7 coline și că astfel ai prilejul la o panoramă deosebită asupra reședinței de județ.
Altitudinea maximă este atinsă în apropiere de Miroslava, 186m, dar, mănăstirea este amplasată astfel încât să permită comunicarea cu alte coline ale Iașiului. Spre est, avem deschidere spre dealul Cetățuia, urmărind astfel curgerea Nicolinei și vărsarea acesteia în albia Bahluiului, chiar mai jos de mănăstire, mai precis, în partea nordică.
În trecut râurile Bahlui şi Nicolina formau în zona de la poalele dealului Galata o mlaştină, care se întindea până la Mănăstirea Frumoasa.
În prezent, cartierul Galata, reprezintă oarecum o zonă periferică datorită faptului că râul Bahlui și calea ferată, izolează zona de centrul orașului. Periferică sau nu, are tendința de a deveni un cartier de vile, locuințe boierești cum ar spune unii.
“Galata” este un cuvânt de origine turcă care înseamnă – poartă. Se spune că în vechiul Constantinopol, exista un cartier sinonim, unde locuiau domnitorii care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi firmanul de domnie. De aici, ctitorul locașului, Petru Șchiopul îi dă numele.
Mergând strada ce tocmai am început a o urca observăm un indicador spre dreapta, care ne conduce spre Mănăstire.
Casele sunt curate, dispuse paralele cu străduța care ne indică edificiul. Turnul clopotniță se vede de la intrare. Lateral se întinde Iașiul, cu soldățeii lui de ciment pe post de blocuri.
Biserica, care a primit hramul "Înălţarea Domnului" , cunoscută sub numele de "Galata din deal", a fost construită de către domnitorul vremii, Petru Șchiopu, între anii 1582-1584, și sfinţită în anul 1584.
Astăzi, am găsit-o ca pe o oază de liniște, unde locuitorii orașului pot veni să se închine sau pur și simplu să citească o carte, în foișor sau pe una din băncile din curte.
Deși, am lăsat la intrare clopotnița, fără a da detalii despre statornicia ei, în momentul întoarcerii cu fața spre ieșire, peisajul e poetic, iar momentul rămâne închis spre veșnicie.
Timpul în Galata pare să se oprească, parcă și verdele e mai verde, parcă și brazii sunt mai înalți și parcă și Iașiul e mai colorat.
Zidul bisericii este asemănător cu cel al altor mănăstiri din oraș, are același aspect de fortăreață, la intrare oservându-se încă urmele stemei Moldovei din vremea lui Mihail Sturdza.
Pe partea estică, există o potecă, cu scări de acces care dau spre Calea Galata. Strada în care am dat, coboară în serpentine până în cartier, doar că de sus, de pe dealul mănăstirii, prin frunziș și flori de vișin se ițește un monument.
Mausoleul eroilor căzuți în primul război mondial, a fost construit între anii 1928-1930, după un proiect al lui Henri Coandă, pentru păstrarea osemintelor celor aproximativ 6000 de soldați-eroi din 15 comune ale județului.
Astăzi, pământul de sub el, este puternic dorit, pe rol in tribunale, ca și când morții ar trebui să iasă din morminte. Dacă înainte existau 6 cruci mari și 600 de cruci mici, acum am regăsit crucile mari, dar mult mai puține cruci mici. Ș-am rămas, de partea cealaltă a străzii îndrebându-mă: "dacă nu avem respect pentru cei vii, ce respect ar putea să aibă unii pentru eroii căzuți?"
Prin vara AIESEC a promovat o idee super genială “1000+ ways of global change”. Ieri, am văzut un filmuleț al unui canadian, Neil Pasricha despre “1000 awesome things”. Well, îmbinând cele 2 idei, voi scrie 1000 de posturi în care voi prezenta 1000 de lucruri care m-au impresionat și totodată mi-au influențat ziua, atitudinea, deciziile s.a.m.d. Dacă vreau ca lucrurile să se schimbe în jurul meu, trebuie să fiu conștientă de ce/cine sunt înconjurată, să realizez anumite lucruri, să văd anumiți oameni. Deci, schimbarea trebuie să înceapă prima dată de la mine. E o provocare îndrăzneață, așadar voi reveni cât de curând!
p.s. sunt recunoscătoare Internetului că l-am putut citi și descoperi pe Neil Pasricha.
Atunci când crezi că eşti ultimul vierme de pe pământ, uitat într-o scorbură, adu-ţi aminte că este loc şi de mai rău. Şi-mi tot răsună-n minte, de o vreme, câteva cuvinte ... şi un om.
"I realised I may have no hands to hold my wife, but when the time cames, I be able to hold her heart. I do not need hands to hold her heart." (Nick Vujicic)
Sunt un “eu” la fel ca şi tine, cu grijile şi problemele cotidiene, fericită că respir şi că iubesc, tristă când plouă (nu-i bai, îmi trece când apare soarele), ascult ce-mi place iar dacă nu îmi eşti pe plac, nu-i o problemă. Cred în destin şi în mine, citesc Jane Austen căci vorbeşte despre suflet şi sentiment, merg cu trenul foarte rar, deşi mi se pare extraordinar, ador să ies pe înserat să privesc lacul, mi-e frică de înălţime şi de răutatea oamenilor. Vreau să cred că înteleg oamenii şi că îi pot face să mă înţeleagă, iubesc liniştea pădurilor şi a munţilor, visez mereu altceva şi cred în ceea ce simt. Îmi e dor de locul natal. Ador să privesc luminile oraşului noaptea, din cel mai înalt loc posibil şi le mulţumesc prietenilor mei fără de care nu aş vedea lumea în culori, iar restul e poveste.
10:09 p.m.
Mariana Ichim
Posted in: 
